O întrebare gravă pentru Ministerul Educației: Unde este componenta identitară din planul-cadru pentru gimnaziu?

• Post by: Valentin Maier
• February 10, 2024
• No Comment

articol apărut în revista Tribuna Învățământului

În planul-cadru pentru gimnaziu și documentele-suport nu se afirmă nimic despre identitate, elementul central fiind misteriosul concept de „cultură”. De asemenea, diversitatea înlocuiește identitatea. Ceea ce ne face să ne întrebăm: Cum poți cunoaște și aprecia diversitatea fără a-ți cunoaște și aprecia identitatea? Nu înțelegem de ce planul-cadru și studiile de fundamentare prezumă o Românie multiculturală, când realitatea social-politică, Constituția, legislația, chiar denumirea ministerului de profil indică o Românie formată dintr-o națiune și minorități naționale integrate într-un stat național? Dacă în Constituție se spune, chiar în primul articol, că România este stat național, de ce în planul-cadru viziunea este strict multiculturală? Cui folosește negarea caracterului național al statului român, a existenței națiunii române, a identității naționale? Cine a decis înlocuirea identității naționale cu artificiale identități culturale? Planul-cadru exprimă viziunea statului român, nu a unor „culturi”, ONG-uri, partide, secte religioase sau comunități, precum cea a LGBT. Și atunci, de ce întâlnim această situație total nefirească? Învățământul este public, național, nu multicultural. De aceea, națiunea română nu poate fi înlocuită, pe furiș, cu o puzderie de grupuri așa-zis culturale, caracterizate prin valori diferite, fără să fim preveniți în vreun fel asupra acestei veritabile revoluții. Este inacceptabil ca educația pentru identitate să fie desființată prin planul-cadru, iar disciplinele identitare – Limba română, Istoria, Geografia – marginalizate sever.

O educație pentru apatrizi?

Să înțelegem totuși că națiunea română a dispărut? Când s-a petrecut miracolul pulverizării națiunii într-o mulțime de culturi, cu identități și valori proprii? Care sunt acele culturi din România care trebuie respectate pentru diversitatea lor? De când statul român nu mai este stat național, ci multicultural? Mai există valori comune pe care statul român să le promoveze prin planul-cadru? Care sunt acelea? Când nu ai în vedere identitatea românească, ci obscure identități culturale, dar elaborezi proiecte strategice pentru învățământul public românesc, în numele statului român, beneficiind de autoritatea sa și exprimând punctul său de vedere, nu al unor partide sau ONG-uri, ori al culturilor afro-asiatice, având și carte de iden­titate românească, cum s-ar putea numi substi­tuirea identității românești cu una așa-zis „cultu­rală”, pe care nu o definești în niciun fel? Există cărți de identitate culturale sau multiculturale? Cine le-a emis? De ce identitatea românească nu se reflectă într-un proiect atât de important, precum planul-cadru? Cui îi este rușine de ea? Cine ne oprește să o promovăm și asumăm? Sau această asumare nu este corectă politic?

De ce patriotismul a fost eliminat total din educație? El nu înseamnă naționalism, extremism, legionarism, xenofobie sau fanatism, ci este un sentiment care TREBUIE cultivat de școală din următoarele motive:

• Toți elevii din România, indiferent de naționalitate, au o singură patrie: România.
• Elevii nu sunt cetățeni ai lumii, ai Europei sau apatrizi, pentru a li se cultiva alte sentimente, în concordanță cu apartenența lor diferită față de cea actuală.
• România nu este stat multirasial, multina­țional, federal, nu a avut colonii și nu se află în situația de a-și nega sau ignora propria identitate.
• Patriotismul reprezintă o valoare, a cărei promovare este obligatorie pentru statul român, după cum arată Constituția, care precizează, la art. 4.2, că „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”, iar la articolul 54.1 se arată că „Fidelitatea față de țară este sacră”. De asemenea, nu a fost abrogat articolul 4.1 din Constituție, în care se precizează că „Statul are ca funda­ment unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi”.
• Înlocuirea identității naționale cu alte identități, precum cea a diferenței de gen, constituie un abuz imens, o politică antinațională, de deznaționalizare și alienare programată, o formă de discriminare a românilor în propria țară.
• Dacă suntem în secolul XXI și membri ai UE, nu înseamnă că patria și națiunea au dispărut peste noapte, iar românii nu mai au nicio identitate. Cetățenia elevilor este în mod cert română, indiferent de originea lor etnică, de sentimentele lor privind apartenența la nu știu ce „culturi”.
• Oricine dorește să obțină cetățenia română trebuie să cunoască limba română și să posede noțiuni elementare de istorie, cultură și civilizație românească. Dacă națiunea română și statul român nu au dispărut, atunci identitatea națională, care este integratoare, nu segregaționistă, precum multiculturalitatea, trebuie promovată în educație. Până când vom avea o cetățenie culturală, trebuie să avem grijă de identitatea și cetățenia prezen­tului, care este românească. Ea nu trebuie ignorată sau blamată, ci promovată în educația realizată de statul român.

Multiculturalismul poate fi promovat de către ONG-uri, fundații, instituții media, școli de partid, dar este inacceptabil ca acesta să fie filozofia planului-cadru și să fie promovat prin învăță­mântul obligatoriu al statului român. Acest multiculturalism afirmă că totul este posibil și că putem imagina împreună o societate laică, una musulmană, una papuașă, care, la rândul lor, se pot fragmenta într-o mulțime de grupuri, fiecare cu propriul său sistem de valori. Așa ceva nu a funcționat niciodată nicăieri, după cum ne arată istoria recentă, și nu poate funcționa. Este o iluzie absolută, pentru că nu se poate menține o comu­nitate politică, oricare ar fi ea, fără existența unui minimum de valori, asupra cărora să existe un consens absolut. Chiar termenul de multicultu­ralism are la bază extinderea abuzivă a conceptului de cultură, după cum arăta Alain Finkielkraut, totul fiind amalgamat – de la marile creații ale spiritului la gesturile cotidiene și banale produse de consum. De aceea, nu putem pune pe același plan o comunitate umană evoluată, precum națiunea, cu diverse alte comunități de tip tribal sau construite artificial. Folosirea abuzivă a termenului „cultură” induce foarte multe confuzii, pentru că acest termen poate acoperi orice formă de grup uman, de la cel infracțional organizat la triburi și secte religioase. Observăm și că multicul­turalismul a adus ideea autodisprețului pentru cultura proprie, a întovărășirii și a înfrățirii necondiționate cu alte culturi, toate fiind egale, în același timp eliminându-se forțat orice limită proprie fiecărei culturi. Conform preceptelor multiculturalismului, omogenitatea culturală ar trebui înlocuită cu eterogenitatea multiculturală a unor culturi cu valori diferite, uneori opuse, care nu comunică și în care minoritarii au privilegii și imunități ca-n Evul Mediu. România este o construcție istorică. Își poate permite ea să renunțe la propria identitate de dragul multicultura­lismului occidental și doar pentru că un grup, o minoritate, o „cultură” de aiurea doresc altceva? Eșecul integrării de tip multiculturalist a fost dovedit cu bombe și gloanțe în Franța și Belgia, care au crescut generații întregi de cetățeni de origine arabă, magrebiană sau din fostele colonii ale Africii Centrale, fără a reuși să-i integreze, aceștia autoizolându-se în zone unde autoritatea statului nu ajunge, întemeindu-și acolo adevărate ghetouri de infracționalitate, contra­bandă, trafic de droguri și radicalizare islamică. La noi, statul național a reușit o integrare exemplară a tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitate sau „cul­tură”, dar a făcut acest lucru pe baza respectării de către toată lumea a unor reguli și valori comune, nu prin segregare și izolare, fie ea și „culturală”. Eliminarea cu forța a propriei istorii și culturi din educație, în numele unei false toleranțe, repre­zintă o formă de sinucidere identitară.

În loc să facem din istorie, spre exemplu, un element de coeziune pentru toți cetățenii României, așa cum ne cere și Constituția, re-inven­tăm repede tribalismul enclavizant și separatist, prin multiculturalismul de import, pe care îl impu­nem și în planul-cadru.

Normele multiculturalismului nu au fost, încă, incluse în legea fundamentală, pentru a face din România o patrie facultativă pentru cetățenii români și a accepta drept legitime identități tribal-culturale sau „construite”, opozabile identității naționale. Nu înțelegem de unde tot apar aceste noi „identități”, cine le construiește de zor, de ce sunt privilegiate și promovate agresiv? De unde au apărut „culturile” și „diversitatea” în România? Și de ce acestea sunt „ofensate” de simpla afirmare a identității statului român? Ascunderea identității românești, în loc de afirmarea ei în educație, nu reprezintă o încălcare gravă a Constituției? Totuși, România este membră a UE ca stat național, nu ca dictatură multiculturală, iar corectitudinea politică nu știm să fi fost asumată de vreun partid pentru a fi impusă ca ideologie obligatorie în educație. România are o identitate, pe care nu trebuie să o ascundă de teama de a nu deranja alte identități, imaginare sau inventate. Să înțelegem că am început construcția omului nou european, care este un om fără identitate?

Dacă școala nu oferă o educație identitară, nu formează conștiința istorică a noilor generații, nu este aflată în slujba națiunii române și a statului român, atunci ce fel de serviciu public este? În slujba cui se află atunci, a unor „culturi” imaginare, de dragul de a avea și noi „multiculturalism”? Cum, într-un stat național se poate promova o politică antina­țională, urmărind distrugerea conștiinței istorice a noilor generații? Când ne confruntăm cu analfa­betism funcțional, cu o criză morală, cu pericole de război la granițe, antiintelectualismul, relativismul moral și istoric, deznaționalizarea programatică sunt politici inacceptabile și intole­rabile, antinaționale, antidemocratice și anti­europene, pentru că aten­tează la ființa națională, la valorile europene autentice, la viitorul democratic al acestei țări. De aceea, autorii planului-cadru trebuie să țină seama de această realitate dacă doresc ca proiectul lor să nu fie declarat neconstituțional.

Cetățeanul fără identitate – un profil indezirabil în epoca turbulențelor și incertitudinii

Nu există niciun motiv rațional să ignorăm, negăm sau denaturăm propria identitate. Orice profil dezirabil trebuie să cuprindă dimensiunea identitară, în primul rând. În cazul documentelor-suport, această dimensiune este total eludată, în favoarea unui multiculturalism de operetă. Astfel, planul-cadru a ajuns să reprezinte o colecție completă de stereotipuri multiculturaliste, care pot fi la fel de valabile și adecvate la noi, ca și în Burundi sau Kiribati, pentru că nu au legătură cu realitatea, ci cu universul paralel al dogmelor ideologice. De aceea, profilul dezirabil imaginat are în vedere un viitor multiculturalist. Numai că, din păcate, nimeni nu ne poate spune, cu o certitudine rezonabilă, nici ceea ce se va întâmpla în acest an, cu atât mai puțin să prevadă evoluțiile de peste un deceniu sau două. Trăim într-o epocă a crizelor, turbulențelor și incerti­tudinii, încât viitorul multiculturalist al României nu se găsește decât în mintea adepților religiei laice numită corectitudine politică. A proiecta un tip dezirabil pentru o societate a viitorului cu șanse în­doiel­nice de a exista înseamnă a expune unor riscuri enorme generațiile noi și viitorul României de dragul unor utopii. Și comuniștii tot pentru un viitor luminos au vrut să formeze un om nou, iar de acest proiect s-a ales praful, din câte știm. Vrem un nou experiment de acest fel? Îl dorește societatea? Cine îl dorește și creionează până la urmă? Abia am scăpat de ceaușism și testăm acum derivatele marxismului cultural? Nu mai spunem că suntem în contratimp cu Europa: doamna Merkel a început deja organizarea funeraliilor multiculturalismului în Germania, în timp ce la noi acesta este introdus en fanfare în planul-cadru.

Dacă studiem profilul dezirabil enunțat în documentele-suport ale planului-cadru, documente pe care, sperăm, domnul ministru Adrian Curaj le-a parcurs integral și cu toată atenția, ceea ce observăm este de natură să ne înfricoșeze. Competențele așa-zis civice încep cu „valori și norme de conduită relevante pentru viața personală” și se termină cu „respectarea regulilor grupului și valorizării diversității (etno-culturale, lingvistice, religioase)”. Nu este însă deloc clar cum arată „grupul” ale cărui reguli trebuie respectate cu sfințenie: este un grup tribal, infrac­țional organizat, de dansuri populare? Este foarte clar însă că tipul dezirabil de personalitate ar trebui să se ghideze după normele și valorile proprii, de parcă societatea a dispărut în neant și nu mai are ce să ofere sau să impună în acest domeniu. Însă autorii nu se opresc aici, ei făcând dispărută și națiunea română, înlocuită, fără explicații, de tot felul de „grupuri” și „culturi”. Acestea au propriile reguli și norme, pe care individul trebuie să le respecte cu sfințenie. Nu există deci în viziunea făurarilor planului-cadru norme sociale și nici obligația loialității față de patria comună, de care vorbește în deșert Constituția. Individul are doar obligația de a recunoaște diver­sitatea și de a dovedi o atitudine de imens respect și nețărmurită admirație față de aceasta, chiar dacă nu există pe planetă ceva mai ambiguu decât însăși noțiunea de diversitate. Cu alte cuvinte, individul dezirabil va trebui să se închine și să sărute diversitatea oriunde o întâlnește, așa cum fac credincioșii cu sfintele moaște. Este un mister de ce designerii consideră diversitatea o valoare în sine. Dacă, spre exemplu, femeia este tratată ca un obiect în cultura islamică, de dragul diversității noi trebuie neapărat să apreciem și să respectăm această tradiție, opusă valorilor europene? Și aceasta fără a avea o altă explicație decât aceea că „așa este în cultura islamică”? Chiar trebuie să credem că specificitatea și diferența ar fi valori în sine? Și că ele asigură automat mult-lăudatul proces de „îmbogățire culturală”? Nu mai spunem că autorii, ignorând total identitatea, fac imposibilă aprecierea diferenței și diversității, pe care nu avem la ce anume să le raportăm! Cum să apreciezi diversitatea dacă nu îți cunoști și nu îți apreciezi propria identitate?

Identitatea națională nu se construiește în laborator, nu se adaptează vremurilor cu ciocanul pe nicovală și nu se schimbă în funcție de moda ideologică. Ea este un produs istoric, ca și statul român, și, ca atare, existența acesteia se constată doar, nu se discută, ignoră, neagă sau modifică peste noapte. De aceea, nu înțelegem de ce a dispărut națiunea română în documentele-suport. Nici societatea nu mai este de găsit în paginile respective. În schimb, găsim misterioase grupuri culturale, având o unică proprietate, aceea a diversității, toată proiecția fiind realizată în funcție de aceste entități cu o singură calitate și niciun determinant concret. Ne trezim astfel cu o construcție abstractă, de tip ideologic, fără corespondent în realitate, trimițând la un viitor extrem de improbabil. Degeaba formăm elevii pentru un viitor corect politic și multi­culturalist, viitor în care nu există amenințări, ci numai oportunități de tot felul, un viitor fără durere și întristare, care va permite o permanentă afirmare de sine. Acest viitor însă are tot mai puține șanse să devină realitate dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă în acest moment. Un sondaj Gallup evidenția că, în lumea noastră, care a devenit una a crizelor și turbu­lențelor, a incertitudinii și războiului, a revizionis­mului și revanșismului, România se situează undeva în coada clasamentelor care reflectă patriotismul și atașamentul față de propria țară. Dorința națiunii de a-și apăra țara astăzi depinde de patriotism, de coerența și soliditatea ei, de educație. Iar în materie de educație suntem extrem de deficitari, pentru că marginalizăm exact disciplinele care formează identitatea, patriotismul, loialitatea față de țară. Cu toată splendoarea ideologică a multicultura­lismului, tipul de personalitate propus nu este deloc dezirabil și fezabil pentru un viitor mai mult ca niciodată incert într-o țară a incertitudinilor și a surprizelor. Astfel, punerea în practică a actualului proiect este un factor de risc enorm, inclusiv pentru securitatea națională, pentru că nu va pregăti adecvat generațiile actuale pentru a face față problemelor și provocărilor viitorului.

Planul-cadru este proiectul educațional al României de mâine. El ne spune cum vrem să arate cetățenii acestei țări. După cum este creionat profilul dezirabil al absolventului, vom avea un cetățean fără identitate și orizont cultural, dar, în schimb, bine îndoctrinat cu dogmele multicultura­lismului, gata să respecte orice, dacă ține de diversitate, chiar dacă despre sine nu știe mai nimic, în afară de faptul că are interese personale și trebuie să-și respecte propriile valori și pe cele ale grupului din care se întâmplă să facă parte. Dacă un astfel de profil este dezirabil pentru unii politruci ai corectitudinii politice, mă îndoiesc că este tentant pentru societatea româ­nească de astăzi, oricât ar fi ea de dezinteresată de viitor. Proiectul omului de mâine nu poate fi acela al ignorantului multiculturalist, plin de complexe de superioritate.

Până la urmă, ce se dorește de fapt: cetățeni fără legături cu istoria și tradițiile acestor locuri, fără patriotism și loialitate față de țară? Acesta este profilul dezirabil al românului de mâine, cetățeanul de nicăieri, dornic să meargă spre niciunde? Dacă da, atunci domnul ministru Adrian Curaj poate semna planul-cadru cu ochii închiși și convingerea că a făcut totul pentru înălțarea patriei sale fără identitate spre cele mai înalte culmi de civilizație și progres multicultural.

Prof. Constantin TOADER