Marusia Cârstea Proiecte româno-britanice pentru construirea unei baze navale la Marea Neagră. Documente, 1929-1939 Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2013, 220 p.  ISBN 978-606-537-191-0

Culegerea de documente acum adunate și prezentate este de două ori demnă de interes. Mai întâi pentru că sunt astfel subliniate eforturile României interbelice de a defini un program strategic coerent în contextul căruia apărarea frontierelor mult extinse după Marea Unire solicita modernizarea organismului militar propriu. Cum nu puteau duce la îndeplinire singuri cele propuse, guvernanții și-au îndreptat privirile spre aliații noștri din vestul Europei, proiectele de consolidare a securității în zona maritimă adresându-se cu deosebire Marii Britanii, considerată încă cea mai mare putere navală a lumii.

Din păcate, aceste aspirații s-au dovedit în cele din urmă iluzorii. Zece ani i-au trebuit Angliei ca să înțeleagă importanța strategică a României (1920-1930) și când în fine s-a întâmplat, Europa și lumea se aflau în primă criză economică și rivalitățile anglo-franceze erau la ordinea zilei. Ce s-a putut face a fost să se formuleze proiectul construirii unei baze navale cu scopul de a bloca o eventuală invazie pe teritoriul nostru și pentru a oferi siguranță marinei de comerț. Inițial stabilită la lacul Tașaul, eventual și cu un canal Constanța-Cernavodă, ulterior la lacul Tăbăcăriei, lucrarea a început în 1938, pentru a se întrerupe definitiv în anii războiului. Eșecul avea în egală măsură cauze românești, dar și internaționale, Franța, Uniunea Sovietică și Turcia fiind departe de a agrea o prezență britanică la Marea Neagră. Distins universitar craiovean, doamna Marusia Cârstea adaugă cercetărilor mai vechi de istorie a relațiilor româno-britanice un subiect incitant, care ne ajută să înțelegem mai bine situația României în anii ’40 ai secolului trecut.

Ionuț Șerban Politică și diplomație europeană. România și Italia în relațiile internaționale în epoca modernă Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2013, 250 p. ISBN 978-606-537-189-7

Consacrat de fapt istoriei relațiilor româno-italiene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, volumul, cu tei capitole principale, focalizează asupra realizării aproape concomitente a unității de stat în Italia și România, se oprește asupra primilor cincisprezece ani ai domniei prințului străin și urmărește apoi relațiile reciproce în cadrul Triplei Alianțe. Ca observație de ansamblu, ni se pare întrutotul corectă interpretarea autorului potrivit căreia raporturile italo-române nu au cunoscut evoluții sinusoidale, dar nici nu au marcat linia ascendentă sugerată de unii istorici și poate așteptată, având în vedere unitatea culturală și coincidența realizării statului național în aceeași conjunctură istorică.

Tânărul autor al acestei lucrări – la origine o teză de doctorat – este în prezent lector la Facultatea de Drept și Științe Sociale din Craiova și membru al SȘIR – filiala Dolj.