us English

[DEZBATERE] De ce istoria în școală ?

aprilie 3rd, 2013 | Postat in Dezbaterile SȘIR

[Şi-au exprimat opiniile: Gheorghe Iutiș, acad. Dan Berindei, Bogdan Teodorescu, Bogdan Murgescu, Ovidiu Pecican, Marius Stan, Ruxandra Ivan, Joke van der Leeuw-Roord şi mulți alţii]

O propunere de dezbatere cu privire la schimbarea curriculumului pentru istorie în învăţământul preuniversitar ar trebui să ofere răspunsuri la câteva întrebări esenţiale. Unele ţin de politica educaţională pe termen mediu, iar de lămurirea acestora este responsabil un document asumat oficial şi numit Cadru de referinţă – care în acest moment nu există. Nimic nu ne împiedică însă să exprimăm opinii pe aceste subiecte, având ca reper Legea 1/2011.

 Contextul discuţiei publice cu privire la Planurile-cadru pentru învăţământul primar e unul foarte potrivit pentru a porni o dezbatere despre „locul şi rolul” istoriei în şcoală. Vă invităm deci să căutăm împreună răspunsuri la întrebările de mai jos:

 1)     Ce fel de model uman vrem să construim prin şcoală?  (cum dorim să arate abs0lvenții?, prin ce mijloace?, cum să se raporteze la sine? cum să se comporte în relaţia cu ceilalţi?, cât să ştie?, ce să ştie să facă?) Cum vrem să arate lumea românească în anii 2020-2030? Putem oare să ne controlăm, măcar parţial, viitorul prin ceea ce facem în şcoală? Dacă da, ce vrem de la şcoală? Dacă nu, ce vrem de la şcoală?

2)    De ce ar trebui disciplina istorie să contribuie la modelarea conştientă a unui anume tip de personalitate dezirabil?

3)    Cum ar trebui s-o facă? Învăţându-i pe elevi să facă ce? cu informaţia (adică, ce competenţe ar trebui formate la elevi?) în viaţa reală (în viaţa privată, la locul de muncă, în spaţiul public – civic, cultural, virtual, global etc). Ce tip de discurs ar trebui să-și asume disciplina istorie? Opțiunile ar putea include:

  • un discurs civic (adică, să contribuie la formarea şi dezvoltarea unei culturi a participării civice şi la socializarea politică);
  • un discurs cultural (adică, să îndeplinească o funcţie de transmitere şi formare culturală a personalităţii);
  • un discurs vizând dezvoltarea durabilă a umanităţii (protejarea şi conservarea patrimoniului cultural şi istoric face parte din strategia dezvoltării durabile);

După ce vom ajunge la anumite puncte de vedere comune cu privire la rolul general al istoriei în școală, intenționăm să deschidem spațiul și pentru dezbateri speciale cu privire la obiectivele concrete, conținuturi, competențe, metode și opțiuni didactice.

[Vă invităm să vă exprimați punctele de vedere folosind câmpul de comentarii de mai jos. E de la sine înțeles că vor fi afișate doar acele comentarii care folosesc un limbaj adecvat unui for civilizat și care nu constituie atacuri la persoană sau injurii de alt tip. Dezbaterea este moderată de prof. Mihai Stamatescu]

12 răspunsuri la “[DEZBATERE] De ce istoria în școală ?”

  1. Sunt nevoit să revin cu un alt comentariu la această problemă extrem de importantă nu numnai pentru noi dar şi pentru toată lumea, deşi acest lucru nu este conştientizat aşa cum trebuie.
    Mai întâi vreau să spun că toate celelalte discipline de învăţământ sunt importante, desigur că nimeni nu poate nega importanţa matematicii, limbii române, a geografiei, a limbilor moderne, a informaticii, biologiei, şi altor obiecte de studii. Nu are rost să facem o ierarhie a importanţei acestora, feicare îşi are contribuţia sa la formarea copiilor şi tinerilor, la cultura lor personală.
    Istoria are însă calitatea, ca disciplină integratoare, aşa cum am mai spus, de a oferi nu doar informaţii utile pentru o profesie sau o meserie, ci, alături de alte discipline precum cultura civică de exemplu, are darul de a forma persoane sociale, integrate într-o societate, care se doreşte a fi cât mai bună posibil. Această misiune este cu atât mai complicată, cu cât societatea în care copiii şi adolescenţii de astăzi trebuie integraţi ca noi cetăţeni responsabili, este una aflată în suferinţă, în continuă regăsire. De aceea, istoria trebuie privită cu o atenţie specială de către noi toţi şi bineînţeles de cei care acolo sus la conducere decid. Noi toţi suntem un produs al istoriei, istoria ne cuprinde pe toţi, nu putem s-o ignorăm, spunând că nu este necesară, că ar fi doar o disciplină auxiliară. cei care au ajuns să conducă ţara, deci şi destinele învăţământului, sunt şi ei ,,aruncaţi” acolo de istorie, au ajuns acolo într-o conjunctură istorică. În al doilea rând o misiune extrem de importantă eset cultivarea patriotismului, aşa cum am mai spus. Sunt din ce în ce mai dese cazurile în care tinerii pleacă din ţară, o afirmă deschis, fără jenă, şi asta dovedeşte clar o lipsă de patriotism. E drept, pentru a-i contrazice, ai nevoie şi de argumente solide, de soluţii, care nu prea pot fi găsite pentru toţi, în ziua de astăzi. Dar cei care reprezintă nişte capacităţi şi lucrează în ţară, pentru că nu putem spune că chiar nu avem oameni capabili în ţară, nu dovedesc că se poate? Ne plângem că ne pleacă inteligenţele din ţară, dar oare la sursă nu ar fi lipsa de consideraţie pentru disciplina istorie, a timpului alocat în programa de învăţământ, care nu permite în condiţii optime şi informaţie şi educaţie şi formare civică, deci şi promovarea patriotismului?
    Ar trebui ca deexemplu din sărbătorile importante, 24 Ianuarie, 9 Mai, 1 Decembrie, Ziua eroilor să facem- şi asta trebuie să se decidă de sus în jos- adevărate evenimente naţionale, de mare amploare, în şcoli, licee, colegii, facultăţi, totul ar trebui să se subordoneze activităţilor dedicate cunoaşterii şi celebrării, omagierii acestor sărbători, care ar fi în acest fel şi cele mai bune mijloace de afirmare a patriotismului. Şi bineînţeles că ISTORIA este ,,vioara întâi”, ca să spunem aşa! Istoria ne poate uni pe toţi, ne poate educa pe toţi aşa cum trebuie, dar din păcate asta nu se prea conştientizează astăzi, nici sus, unde se iau decizii, şi în ultimul timp nici jos la bază, în mase.Asta este de fapt problema!
    Ca profesor de istorie, dar şi ca autor de cărţi, în care am promovat patriotismul, cunoaşterea unor personalităţi proeminente ale românilor cu rol important pe plan internaţional – de exemplu, marii noştri diplomaţi din perioada interbelică, de la Societatea Naţiunilor, Titulescu, Pella, şi ceilalţi- nu pot decât să-mi exprim regretul pentru acestă stare de lucruri care nu permite deloc afirmarea patriotismului şi a adevăratelor valori.

    Victor Gabriel Osăceanu, prof de istorie, Roşiorii de Vede, Teleorman

  2. Istoria este o disciplină umanistă, integratoare, totală, care are evident o misiune importantă, aceea de a insufla elevilor afecte, sentimente, modele de personalităţi, atitudini şi comportamente.Profesorul de istorie trebuie să ştie să surprindă exact ceea ce ar putea să-l determine pe un elev, indidiferent de nivelul său de educaţie şi de capacitate intelectuală, să manifeste interes faţă de demersul său la ora de istorie. Istoria prezintă aspecte pozitive şi negative, iar profesorul trebuie să ştie să valorizeze pe cele dintâi, trebuie să ştie să le facă o suficientă şi eficientă “propagandă” şi să ştie să le combată pe cele negative. Elevul trebuie să ştie ce este bun şi ce este rău şi să înţeleagă că trecutul istoric nu este rupt de prezent şi viitor, că ceea ce se prezintă la ora de istorie şi cu ocazia activităţilor extracurriculare îşi au rostul lor. Indiferent de epoca în care trăiesc, oamenii sunt aceiaşi, au aceleaşi trăsături de caracter, sentimente. De aceea, elevii noştri, mai mici sau mai mari, pot înţelege şi aprecia personalităţile din istorie, însemnând nu numai conducători, oameni politici, dar şi oameni de cultură, de ştiinţă, inventatori, oameni deosebiţi care au dus lumea acolo unde ea se află astăzi. Profesorul de istorie şi nu numai trebuie să insiste asupra acestor pesrsonalităţi deosebite subliniind lucrurile lor bune, scoţând în faţă un sistem de valori, din care nu trebuie să lipsesacă eroismul, cinstea, seriozitatea, abnegaţia, modestia, studiul, respectul pentru principii şi valori cum ar fi pacea, înţelegerea, cooperarea, solidaritatea, compasiune,şi de ce nu patriotismul. Un profesor de istorie ar trebui să insiste mai mult pe propagarea noţiunii de patriotism, cu exemple, la orele de Istoria românilor, dar şi la cele de istorie universală. Sunt din ce în ce mai mulţi tineri astăzi care vor să plece din ţară, şi asta şi pentru că în şcoală nu se mai cultivă cum trebuie patriotismul.
    Trăim astăzi în România într-o societate invadată de aspecte şi realităţi negative, reprobabile, care înseamnă violenţă, ură, lipsă de toleranţă, imoralitate, hoţie, corupţie, dorinţa de înavuţire, şi evident multă nedreptate. La istorie, profesorul îşi are misiunea sa, aceea de a încerca să contrabalanseze efectul acestor vicii ale societăţii actuale, cărora le cad uşor victime copiii şi tinerii, elevii noştri. Cum ar putea el să facă acest lucru? Încercând să fie cât mai convingător, mai pragmatic, ştiind să-şi canalizeze demersul prin a scoate la iveală modele de personalităţi care se caracterizează exact prin contrariul aspectelor negative amintite mai sus.
    Cum trebuie să fie demersul său? Şi civic şi cultural, în funcţie de caz. Şi indiferent cum ar fi, ţine în primul rând de harul şi psihologia profesorului care pot influenţa psihicul elevului. Psihic care ţine şi de educaţia sa, la care trebuie săse lucreze mai mult sau mai puţin. Aşa cum la ora de religie elevul ar trebui să înveţe ce este bun şi ce este rău, ce trebuie să facă şi ce nu, aşa şi la istorie trebuie să înveţe de exemplu de la profesorul de istorie ce este bun la un Nicolae Bălcescu, la un Avram Iancu, la un I.G.Duca, la un Nicolae Titulescu, şi mulţi alţii, de ce trebuie să trăiască după principii ca ale lor. Dacă profesorul ştie şi vrea să le insufle un mod de viaţă şi comportament aşa cum el poate fi reprezentat de astfel de personalităţi, elevii lor vor reţine şi vor imprima propriei lor personalităţi astfel de trăsături de caracter şi valori. Insistând, repetând asupra lor, asupra a ceea ce este bun, pozitiv de-a lungul istoriei, acuzând şi combătând ceea ce este rău, negativ, ori de câte ori are prilejul, la ora de istorie şi în afara ei, profesorul poate să-i modeleze pe elevii săi să respingă ceea ce nu este de urmat în viaţă, toate aceste modele, promovate până la refuz, de politicieni sau vedete mondene, multe dintre ele personaje fără valoare morală şi umană, care îi atrag pe tineri, tocmai pentru a-i îndrepta spre ceea ce este moral, normal, echilibrat, înţelept, cumpătat,în viitoarea lor existenţă. De ce să nu ştie mai multe despre un Bălcescu sau un Enescu, care par neinteresanţi faţă de unele vedete, VIP-uri ultracunoscute, dar care sunt oameni deosebiţi care din păcate trec deseori neobservaţi, apărând doar în cartea de istorie.
    La urma urmei, elevii noştri ar trebui să ştie, şi profesorul trebuie să le spună mai des lucrul acesta, că noi, omenirea, am ajuns aici la nivelul de societate şi de dezvoltare, datorită celor care sunt astăzi mai în umbră şi mai puţin cunoscuţi. Cât ştiu tinerii despre Einstein, despre mulţi oameni de ştiinţă sau de cultură? Mass-media nici ea nu ne spune prea multe despre ei. Atunci, profesorul de istorie trebuie să facă pe elevii săi să-i descopere şi să ştie să-i aprecieze şi să le urmeze sistemul de valori, indiferent de profesia pe care şi-o vor alege. Profesorul de istorie, pentru a crea adevărate modele umane prin şcoală, trebuie decă să nu despartă ora de istorie şi activităţile specifice de prezentarea unor astfel de personalităţi. El are această posibilitate şi trebuie să pledeze pentru calităţile acestor modele luate din istorie renunţând la demersul cantitativ, din punct de vedere informaţional, în favoarea celui calitativ, în care respectul pentru valoarea personalităţilor pozitive să fie o preocupare de bază.

  3. Popa Gabriela spune:

    Dezvoltarea economiei şi viitorul societăţii în ansamblul ei depinde de calificarea cetăţenilor ei. Prin urmare activitatea ce ar trebui să se desfăşoare în acest sens trebuie să aibă în vedere programe de lucru întemeiate pe calitate şi eficacitate, pe accesibilitate şi pe deschidere faţă de sfera de educaţie şi formare.În vederea eficientizării activităţii din orele de istorie trebuie să se ţină cont de: corelarea permanentă a metodologiei alese, cu conţinutul predat; crearea şi susţinerea mediului adecvat pentru realizarea activităţii de predare-învăţare-evaluare; selecţionarea conţinutului predat-învăţat-evaluat, în funcţie de reacţiile formative (cognitive, afective, motivaţionale, psihomotorii) declanşate în cadrul activităţii didactice; implicarea tuturor resurselor de instruire formală.
    Foarte importane sunt şi măiestria didactică a profesorului, ţinuta morală şi profesională, pregătirea ştiinţifică, metodică şi pedagogică. Acest aspect nu trebuie deloc neglijat deoarece elevii pot percepe pozitiv sau negativ o materie în funcţie de profesor.
    Dincolo de toate conceptele teoretice, profesorului îi revine rolul esenţial de a concepe şi regiza un proces didactic prin care elevii (din ciclul gimnazial sau liceal) trebuie să-ţi formeze deprinderi şi aptitudini necesare în calitatea lor de viitori cetăţeni activi ai unei societăţi democratice. Din această calitate ei vor contribui la evoluţia economică a ţării lor şi la perpetuare valorilor democraţiei.
    Im acest context, categoric istoriei ii revine un rol esential deoarece ofera modelele necesare, ofera “lectii” de viata, raspunsuri la intrebari curente. Nu degeaba se spune ca cine nu cunoaste greselile trecutului risca sa le repete.
    Prin istorie, avem datoria de a ne invata evelii sa gandeasca, sa-si sustina propriile puncte de vedere cu argumente, sa compare fenomene si procese istorice din diferite perioade de timp sau din diferite spatii geografice, sa promoveze valorile morale ale societatii romanesti.
    Trebuie sa le dezvoltam elevilor spiritul civic. Astazi acesta lipseste aproape cu desavarsire din randul elevilor din ciclul gimnazial si liceal de invatamant. Nepasarea lor vis-a-vis de problemele curente ale societatii trebuie inlocuita cu o implicare efectiva in rezolvarea lor.

  4. Simion spune:

    Toţi ne dorim tineri frumoşi, inteligenţi şi care să vorbească frumos. Un ideal. Şcoala educă şi apoi învaţă copiii, tineri. Ce, cum, cât, unde? Simplu, în mediu formal şi nonformal. Reuşim raportat la ceea ce dorim? Depinde de percepţia fiecăruia. Dacă ne raportăm la rezultatele obţinute la diferitele olimpiade şi concursuri, da. Dacă ne luăm după diferitele studii făcute, unele dintre ele chiar de minister, nu. Şi atunci unde este adevărul?
    Discuţia o putem radicaliza. Transmitem valori ale societăţii eoropene, democraţie, unitate în diversitate, toleranţă dar şi eficienţă şi înţelegerea celuilalt, dar în acelaşi timp, şi valori şi tradiţii ale societăţii româneşti.
    Astfel, tinerii vor trebui să fie conştienţi de o apartenenţă etnică, geografică şi culturală, pe care o vor folosi în viitor (şi o folosesc din plin). Ne însuşim valorile europene, integrându-le în ale noastre, şi invers. Oferă istoria, ca disciplină de studiu, aceste lucruri? Greu de spus. Desigur, sunt câţiva care se specializează în acest domeniu, dar ceilalţi cum percep ideea unui discurs, dacă nu elevat, măcar corect gramatical? Reprezintă un eşec al profesorulu de istorie, un simplu absolvent, printre alţii, sau pur şi simplu este săturat de tot felul de discursuri sforăitoare, naţionaliste, anagramate, îndreptându-se astfel spre un domeniu mercantil.
    Eu cred că istoria predată în şcoală trebuie să transmită un set de valori intelectuale specifice societăţii contemporane – apartenenţa, înţelegerea, şi folosirea unor noţiuni, instituţii, practici.
    Vor trebui să înveţe să lucreze în echipă, acest lucru neînsemnând pierderea identităţii proprii sau delăsarea,va trebui să renunţăm la lacţiile clasice, rigide, simple transmiteri de informaţii, şi deasemenea trebuie să-i facem să înţeleagă, să conştientizeze “la ce ne mai trebuie nouă istorie”.

  5. Vasile Busuioc spune:

    Din punctul meu de vedere, trebuie regandit si reconfigurat sistemul de educatie care a ramas bazat pe modelul epocii industriale. Cat de mult difera scoala de acum fata de scoala din urma cu 100 de ani? Cat de multe schimbari au aparut in societate in ultimii 100 de ani?
    In privinta istoriei ca si disciplina, as vedea mai degraba un demers modular, intensiv pe o anumita perioada a anului si continuat pe o alta perioada cu un mentoring asigurat de profesor elevilor care plecand de la cadrele stabilite, competentele formate in prima perioada, isi dezvolta competentele printr-o lucrare de cercetare, implicare intr-un proiect interdisciplinar sau extrascolar, implicare in viata scolii si comunitatii, toate acestea in functie si de interesele tanarului, de abilitati si proiectia carierei. Tot acest demers este ilustrat in cadrul unui portofoliu si a unor sesiuni periodice de evaluare sau mai degraba de impartasire si orientare. Astfel demersul invatarii istoriei devine unul cat se poate de personalizat si atractiv. Tinerii pot sa realizeze ca sunt creatori de istorie personala si colectiva si nu doar spectatori sau victime.
    In ceea ce priveste profilul absolventului, intr-adevar trebuie revenit la valorile fundamental umane care sunt aceleasi din totdeauna. Sa permitem copiilor, tinerilor sa-si dezvolte potentialul asigurandu-le un cadru in care se construieste caracterul, intr-un mediu in care copilaria sa fie o etapa de sine statatoare si nu o treapta spre omul economic de maine. Sa nu transmitem o presiune care ne caracterizeaza noua viata asupra copiilor caci efectele pot fi extrem de negative.
    Ne revine noua adultilor sarcina sa oferim modele si nu doar sa teoretizam, sa stim ce vrem de la noi si astfel isi vor stabili si tinerii mult mai usor propriul drum.

    • Mihai Stamatescu spune:

      Stimată doamnă,
      Aţi intuit destul de aproximativ rolul acestei dezbateri publice: acela de la formula explicit (subliniez, EXPLICIT) „rolul şi locul istoriei în şcoală”, de a enunţa explicit „valorile noastre” sau „modelele noastre autentice” (am preluat formulele folosite de dvs.)Nu suntem în situaţia de a ne exprima „temerile” în legătură cu ceea ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru şi de a rămâne doar nişte subiecţi oarecare în propria noastră meserie. Vrem să dovedim că suntem conştienţi de puterea şi de resursele pe care le avem, să ne implicăm şi să ne exprimăm public argumentat, coerent, credibil şi responsabil. Un psiholog bine cunoscut în România, Howard Gardner, a inventat sintagma „munca bine făcută” (realizată de profesioniştii din orice domeniu), despre care spune că înseamnă o muncă de calitate, disciplinată, responsabilă şi atractivă. Iar pentru aprecierea unui bun profesionist propune următoarele criterii de analiză: măsura în care acesta, profesionistul, poate propune un set de valori şi principii pe care să le poată enunţa explicit (sublinierea mea); nivelul de transparenţă al acţiunilor sale în exercitarea profesiei; şi trecerea testului ipocriziei, adică respectarea principiilor chiar şi atunci când ele merg împotriva propriului interes. Dezbaterea noastră este deocamdată la nivelul valorilor şi principiilor. Ele sunt enunţate mai simplu sau mai complicat, în texte mai lungi sau mai scurte, în stiluri diverse, formulează uneori opţiuni culturale despre educaţie destul de diferite, toate însă într-o deplină libertate de expresie. De aceea rugămintea este aceea de a reveni cu o viziune argumentată explicit.

  6. Mariana Lalescu spune:

    Am să încerc să-mi expun si eu opinia, cât de succint pot, ținând cont ca acesta este un subiect prea ”bogat”. Faptul ca sunt proaspată studentă la Istorie, cred că mă va ajuta sa vin cu ”secrete” din interior.

    În opinia mea, absolvenții(aici am să mă refer la absolvenții de liceu, îmi sunt cei mai la îndemână ) ar trebui să știe și să poată să facă următoarele lucruri, foarte simple de altfel, pe care, in prezent, nu prea le pot face sau nu știu să le facă:

    - să-și poată argumenta pertinent punctul de vedere(ar trebui să vină cu o experiență bogată din liceu și școala generală privitor la enunțarea unei opinii personale . Ar trebui să fie sprijiniți să discute, să dezbată referitor la un aspect istoric);
    - foarte important : să învețe să accepte și punctul de opinie advers, mai ales dacă este argumentat;
    - să știe să analizeze singuri o sursa istorică și să înțeleagă pe baza celor scrise nu doar conținutul, ci și ”mesajul ascuns”. Sau să știe măcar că mereu există unul și trebuie căutat. Să analizeze critic toate sursele citite, discursurile, etc ;
    - să lase naționalismul tovarășilor comuniști și să nu mai ”divinizeze” toți domnitorii, oamenii politici, istorici;
    - să-l contrazică pe profesor legat de o temă(să li se permită-nu toți ajung singuri să facă asta); profesorii chiar să-i stimuleze să facă acest lucru: aici nu mă refer la o lipsă de bun simț, cum e percepută adesea, ci la un schimb de opinii argumentate, până la polemici uneori.(profesorul nu trebuie sa fie sacrosanct si intr-o pozitie supremă de autoritate.) În opinia mea, aceasta este forma cea mai frumoasă de respect);
    - să-și realizeze un set de valori bine definite;

    Mijloace:
    - Discuții cît mai multe, elevii trebuie ajutați să ”vorbească” încă de mici, și nu doar la clasicele ”ascultări orale”, care de altfel sunt doar reproduceri.
    - Să se pună accent pe analize, gândire critică, nu pe informații care trebuie reproduse;
    - Să nu se mai transmită ideea și atitudinea că profesorul este persoana care face legea datorită faptului că uneori deține monopol pe informație sau pe alte aspecte -chiar are prea multă putere (în special la facultate și la o parte dintre profesori, dar nu numai aici). Toate acestea îngrădesc libertatea de orice fel și duce în timp la formarea obedienților.
    - - să fie puși în situația de a-și asuma răspunderi( prin voluntariat, team building-chiar si in cadrul orelor de curs pot fi realizate uneori.Anumite ”joculete” dezvoltă multe abilităti, care pot fi combinate cu materia)
    - Cultivarea încrederii în sine;
    - - să le fie stimulat spiritul de inițiativă, empatia, solidaritatea ( prin voluntariat, lucru pe echipe, schimb de rol)
    - Acțiuni civice;
    Totodată, ar trebui sprijiniți atunci când sunt nemulțumiți de anumite condiții și merg în grup să ceară ”socoteală” unei persoane responsabile)
    Necesar în îndeplinirea acestor mici punctulețe este mai ales profesorul. După părerea mea, bazată pe o mică experiență, cel puțin în școala generală și liceu , profesorul are rolul fundamental în dezvoltarea elevului. Dacă profesorul nu poate înțelege necesitatea acestor lucruri și nu numai că nu știe cum trebuie procedat, ci nici nu e interesat, deși curriculumul poate să fie perfect, nimic nu se va schimba. Totodată, un profesor bun, chiar și la nivelul actual al învățământului poate ”scoate” macar o parte dintre elevi din marea masă amorfă.
    Aceasta se observă foarte ușor, în același sistem de învătământ, la profesori diferiți.
    Consider că ar trebui luat în calcul și acest aspect la dezbaterii.
    - Nu cunosc o rețetă perfectă(nici nu există), au fost doar cateva aspecte ”bune sau rele” la care m-am gândit în momentul de față, e doar o parere;

    Tot aici aș mai face o precizare și chiar o revenire la ce am spus mai sus, pentru a accentua si mai mult o părere : nu avem nevoie de informații multe, vrem să învătăm împreună cum să le folosim pentru a ne dezvolta o gândire critică, analitică. Vrem să putem ”folosi” informațiile doar pentru argumentație și nu pt o demonstrație a ”inteligenței” noastre în fața vecinei de la bloc sau a profesorului plictisit de reproducerea cuvintelor. Informația o putem găsi oriunde, școala își va pierde ”timpul” și rolul cu acest aspect.
    Formarea profesională se face cultivând valori, dezvoltând abilități și aptitudini. Acestea ne vor ajuta să devenim mai competenți, mai responsabili și maturi. Așa vom înțelege anumite necesități pe care le vom face din placere și așa vom ajunge să ne îndeplinim visele.

    Istoria și nu doar ea, trebuie să ne ajute să gândim cu capul nostru!!!

  7. Ruxandra Ivan (conferenţiar dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti) spune:

    Consideraţiile ce urmează sunt făcute din perspectiva unui profesor care predă la studenţii din ciclul de studii universitare de licenţă o materie care se sprijină în mare măsură pe cunoştinţele de istorie universală dobândite de elevi de-a lungul şcolii generale şi a liceului, şi anume relaţiile internaţionale. Ele vor reflecta, din acest motiv, problemele cu care mă confrunt la clasă.
    Se întâmplă adesea ca studenţii să fie convinşi că istoria serveşte ca „lecţie”: anume că evenimentele cu care ne confruntăm astăzi sunt reproduceri mascate ale unor evenimente istorice trecute. Credinţa în circularitatea istoriei şi în „lecţiile” acesteia este una din cele mai periculoase idei pe care elevii le-ar putea căpăta la orele de istorie. De aceea, cred că disciplina istorie ar trebui să-ţi asume, pe lângă cele trei tipuri de discurs menționate la punctul 3, un discurs critic. Elevii ar trebui educaţi astfel încât să nu idealizeze nici personalităţile istorice, nici evenimentele, şi mai ales ar trebui educaţi în spiritul pluralismului surselor. Disciplina ar trebui să vizeze mai puţin ca elevii să asimileze nişte informaţii şi date istorice, cât să-i formeze pe aceştia astfel încât să fie capabili să discearnă între surse (mai credibile sau mai puţin credibile), să fie conştienţi de încărcătura politică a scrierii istoriei (în toate epocile) şi mai ales de posibilitatea re-scrierii istoriei de către fiecare regim politic pentru a prezenta o anumită imagine a trecutului (exemplul cel mai la îndemână aici este protocronismul românesc). Aşadar, la disciplina şcolară istorie, elevii ar trebui formaţi astfel încât ei să înveţe nu doar istorie, ci şi cum să nu poată fi manipulaţi prin istorie. Această perspectivă este legată de o viziune pedagogică în care profesorul trebuie să predea nu doar informaţii şi „competenţe”, ci şi valori. Acest lucru ne trimite la prima întrebare, şi anume, ce fel de model uman vrem să construim prin şcoală. Desigur că nu se poate răspunde foarte uşor sau sintetic la această întrebare, şi ea trebuie să vizeze nu doar disciplina istoriei, ci cadrul general al curriculei şcolare; de aceea mă voi mulţumi să fac câteva remarci marginale asupra acestui punct.
    Un alt lucru frapant la studenţii între 18 şi 21 de ani, cei din ciclul de licenţă, este o anumită doză de imaturitate asumată. Studenţii se aşteaptă ca profesorii de la universitate să le arate „adevărul”, pe când noi suntem pregătiţi doar să le oferim instrumentele necesare să-l caute singuri, în cazul că îşi păstrează convingerea că acesta există (în ceea ce priveşte ştiinţele umane, despre care discutăm aici). Mi s-a întâmplat la un moment dat, după ce am prezentat mai multe versiuni istorice asupra unui fapt, ca un student să mă someze să le spun care este „adevărul” şi cine minte. Au fost extrem de dezamăgiţi când le-am declarat că îmi este imposibil, pentru că nu am fost la locul faptei. Această nevoie de o figură autoritară care să certifice „adevăruri” istorice este, după părerea mea, un semn de imaturitate a gândirii critice. Ea duce la lipsă de încredere în sine şi, în cele din urmă, la lipsă de responsabilitate – la fel cum, în termeni legali, cei sub 18 ani nu sunt consideraţi pe deplin responsabili de faptele lor, şi cei care simt nevoia unei „tutele a cunoaşterii” nu se vor simţi niciodată responsabili pentru faptele şi ideile lor.
    Poziţia opusă este şi ea, desigur, mai degrabă periculoasă. Există şi studenţi care au citit o singură carte, sau două, maxim trei, şi care sunt convinşi că au găsit acolo adevărul absolut, convingere pe care nici un efort din partea profesorului care prezintă şi alte perspective nu poate să o strămute. De aceea, rolul profesorului de la şcoala generală şi de la liceu este de a găsi calea mediană între cultivarea convingerilor absolute şi cea a unei totale neîncrederi în capacitatea de discernământ a raţiunii proprii.

  8. Marius Stan (doctor in ştiinţe politice) spune:

    1) Foarte succint, şcoala ar trebui să ajute la dezvoltarea unui set de calităţi şi cunoştinţe indispensabile omului modern occidental (modul în care este pusă problema prin aceste întrebări mi se pare uşor discutabil, pentru că nu este vorba în fond de nicio inginerie socială… sau cel puţin nu ar trebui să fie vorba despre aşa ceva; şcoala nu este un “laborator genetic”, ci un mediu de contaminare pozitivă; şcoala nu impune modele, ci le sugerează şi eventual le oferă spre emulaţie; şcoala fixează cel mult exemplul, dar nu îl impune, ci îl explică în mod logic şi atractiv… cred că “paradigma impunerii” trebuie evitată): punctualitate, corectitudine (vezi tema plagiatelor cvasi-generalizate), colegialitate, toleranţă, igienă, bune maniere, spirit de competiţie (după reguli în comun acceptate), ideea de performanţă, disciplina muncii, spirit critic (constructiv), imaginaţie, umanitate, mizericordie, spirit civic, spirit de echipă, capacitate de lucru în echipă, înclinaţie către sport şi mişcare fizică, minimă cultură medicală/sexuală şi multe altele din aceeaşi gamă. În principiu, şcoala ar trebui să se reformeze în aşa fel încât ea însăşi să fie căutată şi apreciată de cei care îi calcă pragul, şi nu invers, considerată -ca până acum- cel mult un rău necesar şi un izvor birocratic de diplome necesare pentru… cine ştie ce, în viitorul incert al patriei… şcoala ar trebui să atragă în mod natural, să devină concomitent şi focar de înţelepciune, dar şi teren de joacă. Şi loc în care te validezi prin seriozitatea unor examene, dar şi spaţiu social în care să vrei să-ţi petreci cât mai mult timp. Şcoala ar trebui să fie, la rigoare, un spaţiu în care elevul (termen generic) să vrea şi să aibă posibilitatea de a-şi satisface toate curiozităţile şi toate nevoile specifice. Locul în care, dincolo de materii şi note, să vrea să construiască prietenii, speranţe comune, activităţi extracuriculare alături de colegi, proiecte care să-i consume cât mai mult din energie şi capacităţi… un loc în care abia să aştepte să vină, şi nu unul din care abia să aştepte să plece…

    2) De ce ar trebui disciplina istorie să contribuie la modelarea conştientă a unui anume tip de personalitate dezirabil?
    Discuţia este, evident, foarte lungă şi complicată. M-aş referi doar la câteva aspecte care mi se par esenţiale. În primul rând, mi se pare că există după 1989 o prăpastie crescândă între ştiinţele exacte şi umanioare, în detrimentul celor din urmă. Cred că însuşi faptul de a studia discipline umaniste a căzut într-un soi de desuetudine, cauzată poate şi de lipsa acută a canalelor de integrare pe piaţa muncii pe această zonă de expertiză şi competenţă. Fără a emite judecăţi rigide de valoare, observăm adesea cum părinţii îşi îndeamnă copiii să urmeze o carieră aducătoare de profit, (pre)formându-le astfel, de la vârste fragede, o anume apetenţă pentru un gen de subiecte, dublată de o repulsie faţă de materiile care nu aduc profit. Umanioarele intră în această ultimă categorie! Şi poate doar limbile străine mai ţin cât de cât pasul cu percepţia cvasi-generalizată a formulelor intuite de beneficiu material… În această situaţie, istoria – ca disciplină – pare profund văduvită de interesul tandemului părinţi-copii.
    Dar asta este doar o posibilă explicaţie. O alta ar fi calitatea sistemului de învăţământ per ansamblu, plictisul profesorilor (de ce nu!?), calitatea actului educaţional, metodele învechite, lipsa capacităţii preceptorilor publici de face în aşa fel încât elevul să trăiască experienţa subiectului istoric (sens tare), să interiorizeze cu adevărat fascinaţia acestei discipline. Şi pentru că în realitate, ceea ce am intuit anterior a fi paradigma profitului nu stă mereu în picioare (de vreme ce nimeni nu garantează integrarea cu succes pe piaţa muncii a celor care aleg calea ştiinţelor exacte – este, deci, mai degrabă o falsă aparenţă perpetuată atât de societate, în ansamblu, cât şi de părinţi), rămâne extrem de acută şi reală această problemă a calităţii actului pedagogic.
    De ce e important să upgradăm calitatea actului pedagogic, în special pe subiectul istorie? Păi este vorba, în primul rând, de o disciplină care se pretează ca nicio alta la interpretare şi la dezvoltarea acestei capacităţi fantastice a copilului de a face asociaţii complexe de idei, fenomene, speculaţii intelectuale etc. Ştim că nu există o singură istorie, ci mai multe. De la această constatare trebuie pornit în reconsiderarea actului de predare. Istoria trebuie să redevină ceea ce este de fapt şi de drept: o disciplină eminamente intelectuală! Copiii care doar trebuie să asculte, noteze, memoreze şi reproducă se vor plictisi repede de acest sistem. Mai degrabă ar trebui puşi să rescrie ei înşişi istoria în exerciţii inteligent şi atent construite. În acest fel, disciplina istorie va deveni (1) atractivă, (2) benefică (pentru efectul de modelare liberă, neimpusă), (3) modernă (copiii ar trebui să gândească şi să-şi rescrie istoria împreună, şi nu să asimileze istoria scrisă de alţii şi impusă lor prin metode vechi pedagogice; elevii pot lucra pe echipe şi pot dezvolta – în cadrul acestor exerciţii imaginative de rescriere a unor episoade istorice – abilităţi şi tendinţe care vor avea mai târziu o largă aplicabilitate: capacitatea de a lucra în echipă, capacitatea de a filtra prin cascada argumentelor o naraţiune comună, imaginaţie, capacitatea de a decela mai fin pe linia de demarcaţie dintre obiectiv/subiectiv, înclinaţie către moştenire/tradiţie/trecut/achiziţie culturală, respect pentru disciplina în sine, şamd).
    În concluzie: disciplina istorie, înainte de a modela pe cineva, trebuie ea însăşi să găsească resursele de a se remodela. Educatorii trebuie să fie la rându-le reeducaţi, upgradaţi, modernizaţi, co-interesaţi. Disciplina în sine prezintă toate argumentele pentru a fi un instrument modelator. Trebuie doar ca maniera şi cei care o aplică să fie în pas cu timpul şi cu achiziţiile de bun simţ din discipline conexe precum sociologia, psihologia, ori pedagogia. În momentul de faţă, disciplina istorie este un concept mult prea vag pentru a putea căpăta puteri de transformare psiho-socială. O reformă a disciplinei în sine şi a oamenilor care o deservesc, pare a fi primul pas logic pe acest drum mai lung către modernizarea gândirii orientate istoric.

    3) Theodor Adorno vorbeşte într-unul din eseurile sale celebre (Was bedeutet die Aufarbeitung der Vergagenheit? What Does coming to terms with the past mean?) despre termenul „Aufarbeitung”, folosindu-l pentru a evoca simultan următoarele: a). caracterul personal şi dureros al conştiinţei care trebuie să emeargă din „ora zero” a Germaniei; b). efortul psiho-analitic privind confruntarea şi lucrul cu memoria crimei şi catastrofei; c). convergenţa (oarecum distinctă) a lui „Aufarbeitung” şi „Aufklärung” (iluminare, clarificare); d). o critică a noţiunii paralele de „stăpânire a trecutului” (Vergangenheitbewältigung), care pare întinată (cel puţin la nivel verbal) de ideea unei ultime represiuni. Adorno se referea desigur la naţional-socialism şi constata faptul că acesta persistă mult după sfârşitul regimului nazist, întrebându-se dacă este doar o stafie a abominaţiei trecutului care n-a murit odată cu Hitler însuşi sau dacă nu cumva n-a murit în fapt niciodată ori dacă înclinaţia oamenilor către acţiuni indezirabile persistă în ei înşişi şi în condiţiile sociale înconjurătoare. Tot el notează că „democraţia” a fost doar o „propoziţie de lucru” în Germania postbelică. Narcisismul colectiv n-a încetat niciodată să existe după prăbuşirea formală a naţional socialismului şi, la nivelul subconştientului colectiv, înfrângerea a fost la fel de „admisă” precum cea din 1918. Adorno admite de asemenea că recunoaşterea celor care s-au petrecut în trecut trebuie să lucreze împotriva unei uitări care prea uşor şi complementar merge mână în mână cu şi justifică ceea ce este uitat: părinţii spre exemplu, aceia care au de-a face cu întrebările inconfortabile ale copiilor lor despre Hitler şi apoi se dezvinovăţesc pe ei înşişi de orice act sau gest din trecut, încep să vorbească de fapt despre partea bună a lucrurilor şi despre cum nu a fost atât de rău până la urmă. Aceasta conduce la o concluzie mai largă: pentru administrarea trecutului într-o manieră adecvată, transformarea ei într-o educaţie politică eficientă capabilă să faciliteze tranziţia la / şi implementarea valorilor democratice, este absolut imperativ a educa educatorii! A cădea la pace cu trecutul într-un fel care ţinteşte spre cunoaşterea lui reprezintă în mod esenţial maniera specifică de a te întoarce cu faţa către subiect: sprijinirea conştiinţei de sine şi astfel, a unui sens al sinelui. Toate acestea ar trebui acompaniate de cunoaşterea câtorva mecanisme propagandistice imuabile care sunt familiare acelei predispoziţii care rezidă în oameni (din moment ce aceste mecanisme sunt atât de rigide şi limitate din punct de vedere numeric, nu reprezintă o povară insurmontabilă izolarea acestora, aducerea lor la cunoştinţă şi folosirea lor ca pe un fel de vaccin). Theodor Adorno încheie prin transmiterea unui mesaj care să-i încurajeze pe oameni să-şi amintească lucrurile de bază, anume că recrudescenţa mascată a fascismelor ar duce la război, suferinţă, sărăcie sub o orânduirea coercitivă (astfel de exemple şi lanţuri cauzale simple pot avea în mintea oamenilor un impact mult mai profund decât, să spunem, simpla referire la anumite idealuri sau chiar la suferinţele altora).
    Dat fiind că trăim un post-comunism târziu, în care am preluat foarte multe tare şi incompetenţe civilizaţionale de dinainte de 1989, mi se pare că ceea ce recomanda Adorno cu referire la spaţiul german, face foarte mult sens în România zilelor noastre. Cam aici văd menirea disciplinei istorie, mai ales cea a istoriei recente. Mai presus de orice, cunoaşterea istoriei trebuie să constituie o barieră împotriva tendinţei de a repeta un trecut care, prost administrat, riscă să fie uitat sau descărnat de necesarele lui pilde.

  9. M. Constantin spune:

    Oare “cadrul general” nu este creat (in primul rand) de catre institutiile si specialistii din domeniul cultural- educativ?!?..

    • Mihai Stamatescu spune:

      Domnule M. Constantin, cu siguranţă e misiunea instituţiilor specializate şi abilitate prin lege să creeze „cadrul general” în orice domeniu. Când a lansat această dezbatere, Societatea de Ştiinţe Istorice din România a considerat că învăţământul (în cazul nostru, de istorie) e un bun public şi, în consecinţă, o asociaţie profesională a profesorilor de istorie are dreptul şi obligaţia să se exprime în spaţiul public cu privire la disciplina şcolară istorie. E un demers profesional şi civic în acelaşi timp. Dacă ni se vor alătura studenţi, elevi, părinţi, media, chiar profesori de la alte discipline sau orice alte persoane interesate de felul în care arată şcoala în ansamblul ei, cu atât mai bine. Ideile astfel exprimate, oricum ar fi ele, vor fi aduse la cunoştinţa factorilor de decizie din MEN. Vă mulţumim şi vă aşteptăm opiniile!

  10. Ovidiu Pecican (profesor, Facultatea de Studii Europene, Universitatea "Babes-Bolyai", Cluj) spune:

    1) Tot mai mult aud în ultimii zece – cincisprezece ani că școala românească ar trebui să ofere cunoștințele necesare unei bune integrări în viața economică, pentru producerea de valori tehnologice și productive capabile să aducă performanță și salt recunoscute universal și răsplătite (material și prin prestigiu) ca atare. Deși aceste idei par să fie comune tuturor ministeriabililor numiți ori demiși – uneori și celor nenumiți -, fiecare ministru de resort gândește puneri în practică diferite și adeseori bătându-se cap în cap.
    În ce mă privește, nefiind ministeriabil și nedorind o asemenea evoluție în carieră, realizez că, proiectul meu educativ nefiind la modă și convergent cu cele de mai sus, pot adera liber la modelul paideic grecesc și antic. Sper, altfel spus, la o școală românească în care, continuându-se tradițiile ei valoroase, să se rămână în interiorul proiectului clasicității hellenice și romane: minte sănătoasă și cultivată, corp sănătos și antrenat, suflet armonios dezvoltat prin cultivarea artelor. Țelul major al acestui model vechi este formarea armonioasă a personalității și caracterului omului; un om sănătos, de altfel.
    Celor interesați preponderent de inserarea economică le spun că aceasta este o viziune unilaterală păguboasă într-o țară ca a noastră unde, obsesia rămânerii în urmă și a ajustării din mers – recurentă, dar mai agresivă azi -, ca și cea a supertehnologizărilor de tip americano-nipon, răspund unilateral nevoilor complexe ale uneițări și ale unei populații care are nevoie maximă de sănătate personală și colectivă, de echilibru și disponibilitate în cât mai multe direcții (căci economia noastră este dezorientată și neperformantă, cu o industrie de stil vechi răposată și una de stil nou făcută, capricios, de alții; cu o agricultură agonizantă și medievală; cu un comerț fluu și cu un sistem energetic îndatorat unor furnizori externi; cu o cercetare și un sistem educativ național subfinanțate).
    Nu omul nou de tip postcomunist, pe măsura nevoilor de personal calificat retribuit slab sau mediocru, cum doresc multinaționalele, se cuvine produs, ci omul dintotdeauna, care aspiră la complexitatea eliberatoare pentru trupul, spiritul și sufletul lui, asta rămâne de produs, iar și iar, cu fiecare generație; omul integral sau aspirant la integralitatea și la integritatea ființei lui.

    2)„Historia magistra vitae”, celebrul adagiu ciceronian, rămâne valabil când vine vorba despre demonstrarea actualității și perenității practice a studiului sistematic al trecutului în școli. Dar nu în sensul, cam îngust, întâlnit adeseori, conform căruia ceea ce a fost, revine în forme cvasi-identice, gata să îmbie la răspunsuri elaborate după modelele de odinioară. Mai degrabă istoria ne învață cum operează și cum trebuie înțeles timpul în curgerea lui „umană”, de la generație la generație, despre continuitate și discontinuitate cronologic-faptică, despre procesualitatea și cauzalitatea lumii în care trăim, despre timpul „scurt”, „mediu” și lung al istoriei trăite; despre felurile în care se pot construi și se pot distruge destine istorice; despre oameni iluștri și caractere admirabile, ca și despre opusul lor (modele de contemplat și de meditat!). Despre multe altele.
    Într-un moment ca acesta, însă, caracterizat de rapida și masiva integrare a României în suprastructuri organizatorice vaste de tipul Uniunii Europene, al NATO sau despre colaborarea, parteneriatul strategic cu SUA – moment de fasutoasă coincidență istorică în asigurarea unui spațiu de acțiune și de securitate colectivă, ca și de circulație de valori măcar în principiu biunivocă -, mobilizarea civică și patriotică a cetățeanului de azi și de mâine are nevoie de mai mult decât de argumentele tradiționale (apartenența la o religie majoritară, limba dulce ca o comoară ori genealogia decebal-traianică. Adeziunea la o tablă de valori, remodelată din mers de adoptarea decisă a principiilor democrat-liberale (în sens doctrinar, nu partinic), de poliglotism și de condiția minoritară extinsă asupra tuturor cetățenilor Europei comunitare în raport cu întregul structurat al UE, impune aducerea la lumină a trecutului pentru a marca victorii și înfrângeri, adaptări și dezadaptări care, împreună, pot sluji ca repere în înțelegerea mai complexă a propriei identități și în adoptarea stindardelor ei. Studiul istoriei poate fi, de astă dată, una dintre formele importante ale exersării și meditării identității articulate, dar neexclusiviste (non-ideosincretică în sensul xenofobiei, al rasismului, al antisemitismului, al misoginiei și al disprețului față de persoanele cu nevoi speciale); una dintre abordările relației cu străinul înțelese ca o cooperare neconflictuală, dar și ca parteneriat dialogal în care nu se aruncă peste bord propriile crezuri și moșteniri.
    Reducerea numărului de ore de istorie din școli își arată deja efectele în rândul uui tineret adeseori grăbit să lase în urmă România cu convingerea – nefundamentată – că în lumea largă e mai ușor să reușești decât acasă; în creșterea participării românești la infracționalitatea internațională; în distrugerea și lipsa de respect crescândă față de patrimoniul național.

    3) Ministerul, inspectoratele școlare, profesorii, ONG-urile active în domeniul educației ar trebui să pregătească sistematic, în paralel, pornind din mai multe unghiuri de atac, paradigme educative paralele, ilustrate prin metodologii și conținuturi adecvate provocărilor actuale, și nu amintirilor despre sarcinile prioritare ale trecutului. Patriotismul nu înseamnă în acest moment bentițe tricolore purtate ostentativ, provocator, de ziua maghiarilor, ci explorarea, de către majoritarii români și toate minoritățile țării, cu includerea expresă a micilor elevi romi, când se poate, a posibilităților de a reacționa adecvat în fața globalizării, a proiectului regionalizării, în fața crizei economice, în fața rapidei deteriorări a patrimoniului național, în fața falsificării și manipulărilor istoriei pentru crearea de tensiuni și de vrajbă. Prin virtuțile ei paideice, istoria studiată în școli, în cercuri de profil, în alte formule (excursii școlare, vizite la muzee etc.) se poate achita exemplar de sarcinile care îi revin; fără a da peste bord trecutul, grăbită să se reconsidere, dar și fără a se cantona în vechile lecturi ale acestui trecut, fără atenție la nevoile prezentului. Căci nu pregătim generații de studioși izolați în biblioteci, ci cetățeni care, oindiferent ce profesie ar avea, știu de unde vin, de ce aparțin, și pe ce valori să parieze în viață.

Lasă un răspuns